marți, 18 martie 2008

si daca nimeni nu are tupeul sa iti spuna...nu-i nimic...ma sacrific eu! (vorba cantecului)

S-a nimerit(of cate semne:)) sa-mi iau o noua carte, aseara, iar cartea asta incepe cu urmatorul paragraf: "Uneori alegem prea repede despartirea. Dam de mocheta cu telecomanda si divortam. II dam sefului tampit sau despot cu cana in cap si ne luam campii. Ar fi trebuit sa rabdam mai mult?(...) Cu ce cantar destept sa masori cantitatea de toleranta necesara si s-o compari apoi, matematic, eficient, cu revolta care te tine in viata?" ("Despre iubire", de Aurora Liiceanu, Alice Nastase)

Si comentez, pentru ca liberul meu arbitru imi da drepul: e mai sanatos cateodata sa nu cauti finalurile fericite cu orice pret...se pierde asa mult in proces, incat nu merita. Ma gandesc ca lumea se invarte in aceiasi timpi chiar daca momentul de fata pare mai dramatic. In fond, daca Ofelia nu s-ar fi sinucis, mai avea Hamlet acelasi tip de discurs? Cum s-ar mai fi inaltat Taj Mahal daca dragostea dintre Shah
Jahan si Mumtaz Mahal ar fi fost una comuna, lineara, cu final fericit?

Peste unii da norocul cateodata, le scoate (norocul) ochii prin evidenta prezentei sale, bate la usa disperat si cu picioarele, iti mai articuleaza si un sut in fund, sa-ti amintesti ca exista...si tu....esti sef!

Asta clar e un lucru ce trebuie sa ramana in istorie: cineva a fost candva sef :))



Un comentariu:

  1. Nu un final fericit, o fericire continua trebuie sa cauti draga :)
    Sau daca nu o fericire continua(pentru ca nu am auzit sa existe, oricum nu ti-ai mai da seama ca e fericire, din cauza obisnuintei), macar o insiruire de mici momente fericite :)

    RăspundețiȘtergere